Abandon
Dragă prietenă,
cutremurător de adevărat este faptul că nu multe povești părinți-copil au un parcurs sau chiar un fericit sfârșit. Motive diverse, adânc înrădăcinate în mintea protagoniștilor, fac ca deznodământul relației să fie pus la îndoială.
Nu de mult citeam despre cum, un tânăr lua decizia să își incendieze mașina, pasager fiind, din dorința de a transmite, astfel, un mesaj tatălui. De altfel, suficiente persoane publice au mărturisit, în repetate rânduri, relația deficitară cu părinții, fie mamă, fie tată sau chiar ambii, după caz.
”De ce? ”m-a întrebat fiul cel mare, la marginea gardului unui centru de plasament, ” de ce sunt mami, copiii abandonați?”
Ce aș putea să-i răspund?
Că au fost un accident? Că nu au făcut anterior părinții calculele bugetare? Că nu i-au mai vrut, după ce au constatat că suferă de anumite afecțiuni? Că…
Brusc, băiatul senin, îmi turbură, gândurile… ”stai liniștită…mi-am dat seama…părinții lor, sigur, au murit… și nu mai aveau pe nimeni… sau cu cine să stea…”
Singura certitudine, pe care o putea asocia, un copil de 5 ani, cu faptul că acei copiii sunt instituționalizați, era dispariția definitivă a părinților din tabloul familiei. Nici o altă variantă nu era demnă de luat în considerare!
Am simțit rece pe șina spinării!
Și nu-mi dă pace o întrebare … Noi cei care, încă, ne regăsim în fotografia de familie, cum și de ce îi abandonăm?
Abandonăm copiii în competiția acerbă de a fi înaintea colegului.
Abandonăm copiii în marea de frustrări și neputințe proprii, ”fă tu, ce eu nu am fost în stare.”
Abandonăm copiii în ceața de întrebări și răspunsuri tabu.
Abandonăm copiii în goana după ziua de mâine.
Abandonăm copiii în cotidianul zilnic, cerșind mai târziu atenția necuvenită.
Abandonăm copiii în … viață.
Totuși, aș prelua răspunsul lui, pe post de metaforă, pentru a facilita expunerea unui, desigur, alt dureros aspect!
Fie conștient sau pur inconștient, dar în egală măsură dizabilitant, puritatea unui copil este adesea pătată de cei care ar fi trebuit să-i fie protectori!
De câte ori am auzit replica…”părinții mei sunt morți pentru mine”… ?
Câtă amărăciune, frică, frustrare și revoltă, oare, să cuprindă un copil într-un pumn încleștat de neputință?
Cu siguranță, cu bună știință, a refuzat, rolul de proiectant al acestui drum, dar iată, vitregele împrejurări au forțat nota.
Înzecit mai alarmant, dacă mi se permite, este replica, în oglindă, a părintelui. Cum e cu putință doar să gândești și mai apoi să și rostești astfel de cuvinte? Mai cu seamă, din postura de părinte… când mirosul bebelușului ți-a penetrat nările, strângerea de mână stângace a adolescentului în devenire, a rămas tatuată în palma ta… și tu… tu alegi să volatilizezi vraja, rupând legătura cea sfântă…
Sunt multe de spus și mai multe de înțeles…
Însă eu, ca și părinte, îmi cer iertare!
photo: futurity.org
